Mi-am deschis umbrela pe timp de ploaie si am uitat s-o inchid, atunci cand nu mai aveam nevoie de ea, la primele raze ale soarelui.

Am uitat de mine, insa, la un moment dat mi-am reamintit. Am uitat, insa, ca cei din jurul meu au si ei sentimente si ca oricat de reci, de cruzi, calzi ori de iubitori ar fi, oricat de mic le-ar fi sufletul tot vor avea nevoie de dragoste, de dovezi de afectiune precum un sarut furat, o mangaiere, o soapta … chiar daca poate nu stiu cum s-o arate sau poate nu vor s-o arate spre a nu parea slabi in fata unor sentimente mai puternice decat ei.

Am uitat cum sa-i cer iubitului meu si am uitat sa-i spun : “iubite, te vreau langa mine” si am mai uitat si cum sa-i arat asta pentru ca vorbele trebuie acoperite si prin fapte, altfel sunt zadarnice.

Ai fost mangaierea vantului unei seri varatice, o gura de aer proaspat. Iar eu eram asemenea unui ghiocel care a  luptat sa-si faca loc si sa iasa din pamant dupa un an, timp in care am uitat de sufletul meu, in care doar am incercat sa supravietuiesc fizic si psihic.  Iar tu… tu ai fost oglinda a ceea ce eram odata. Am vazut la tine ceea ce eu am pierdut undeva printre griji, probleme si rapoarte: acea nebunie, acel spirit puternic dar tremurand de emotie si nerabdare in calea provocarilor vietii.

Si nu-ti voi cere sa te intorci, iubite, pentru ca misiunea ta in ceea ce ma priveste s-a incheiat; iti multumesc ca mi-ai daruit ce aveam nevoie si m-ai lasat un om mai bun decat cel pe care l-ai gasit. Sufletul tau merita ceea ce a primit si al meu la randul lui – libertate, si asta pentru ca el nu poate supravietui captiv.

Acum sunt pregatita sa lupt din nou. Sufletul meu te iubeste si te iubesc si eu, calatorule, pentru ca ai fost o parte din viata mea ce a insemnat apa si hrana pentru sufletul meu.

Timpul este prea scurt pentru “daca…” sau regrete, iubite… dar te voi aseza la locul tau, in trecutul meu, pe una dintre treptele ascendentei mele pentru ca, daca dintr-o relatie pierd ori castiga amundoi, noi am castigat impreuna si pentru ca fiecare trebuie sa-si continue calatoria in cautarea menirii.

Cateodata, orgoliul este singurul care ma indeamna sa lupt pentru un lucru asupra caruia am considerat ca am drept proprietate.

De data aceasta nu-ti voi ura fericire, iubitul meu, pentru ca fericirea este superficiala. Acum imi doresc, pentru amundoi, implinire sufleteasca pentru ca aceasta este temelia pe care iti poti cladi o viata fericita, pentru ca nimeni nu poate umple acel gol din interior, nimeni in afara de tine insuti si pentru ca doar in interiorul tau o vei gasi.

Si nu uita, iubite, ca “sufletul omului e ca orice buruiana : daca nu-i dai apa la timp, se vestejeste, se chirceste si moare, adica ii piere dragostea de viata.”(I. Vulpescu)